El Camino de Santiago

El Camino de Santiago
Din 27 august Facebookul imi aminteste in fiecare zi ca acum 4 ani am inceput una din cele mai faine aventuri ale vietii mele: El Camino de Santiago. Nu am scris nimic pe blog despre aceasta experienta, deoarece voiam sa o descriu mai pe larg intr-o carte. Insa amintirile sunt atat de puternice, chiar si acum, incat nu ma pot abtine si o sa public mai jos ceea ce am asternut pe hartie despre primele doua zile ale acestui pelerinaj.
Tare m-as bucura de un feedback din partea celor care au suficient interes si mai ales rabdare sa-mi citeasca randurile acestui blog. 🙂 Multumesc!

El Camino
31.12.2013
“Mi-ar placea ca anul care vine sa mergem in concediu.Unul adevarat, mai lung de cinci zile.
“Si unde ai vrea sa mergi? ma intreaba sorbind inca o gura de vin fiert.
“Nu stiu! Undeva unde sa ne dorim amandoi sa mergem, unde sa nu poti ajunge oricand si oricum. Stii tu, visele noastre: India, El Camino…
“ Hai sa facem El Camino de Santiago cu bicicletele. Ai vrea?
“Cu bicicletele? Adica sa mergem cu masina pana in Spania si acolo sa folosim doar bicicletele?
“O sa vedem cum, dar ai vrea sa facem acest drum pe biciclete? E vorba de vreo 800 de kilometri.
“ Mi se pare greu, dureaza mult timp si stii cum e cu timpul meu liber… dau eu usor inapoi, iar biciclete…asta nu inseamna concediu, dar nu apuc sa spun nimic din ce ma framanta. De pe hol si din camerele alaturate se aud voci inveselite de bere si vin:” An Nou Fericit!”. “An Nou Fericit si voua!”
27.08.2014- Plecarea
“Ai verificat actele? Ai totul la tine?
“ Yep! Mi-am pus casca, ochelarii, pantalonii cu fund de maimuta, tricouri, papucii, manusile. Tu ai pus becurile?
“Da.
“ Biletele sunt la tine?
“Cele de autobuz.
“Si cele de avion?
“ Nu ne trebuie.
“ Poftim?
“ Le spunem doar un cod si ne dau biletele la ckeck in.
“ Ok. Chem taxiul?
“ Da! … Iubitica?
“ Da?!
“Plecam in concediu! si-mi zambeste larg, iar ochii lui jucausi, zambesc la fel de larg.
“Da, iubire! Plecam! Zambesc. Un fior de bucurie si teama imi strabat  corpul in acelasi timp. Va fi bine! Trebuie sa fie bine! Peste trei saptamani ne vom intoarce acasa bucurosi si poate usor mai cracanati. Pana atunci ne asteapta o intreaga aventura: 800 de kilometri pe bicicleta. O sa te descurci, nu te mai gandi la asta, imi zic scuturandu-mi usor capul ca si cum miscarea aceasta mi-ar curata mintea de toate indoielile.
Imi verific constant ceasul, desi mai avem doua ore pana la imbarcare. Ne tinem de mana! Va fi bine! We’ll do it!
In aeroport ne intampina doua cozi groase si lungi. Eu ma agit sa ma asez la una dintre ele, el ma linisteste: nu au venit inca operatorii. Hai sa stam jos. Privesc in jur: e 23.20, oameni obositi asteapta in picioare, impingandu-si din cand in cand valizele imense, copii agitati alearga in disperare prin sala, mame cu voci pitigaiate ii cheama la ele. Undeva in fata se aude un planset de copil iritat.
23.22. Oare nu ar trebui sa ne asezam si noi la rand? Ma uit spre el intrebator si il abordez.
“Daca asta te linisteste hai sa ne asezam.
00.30 Ne primim biletele. Bilet e impropriu spus: am primit un carton alb pe care sta scris cu pixul numele meu si numarul zborului. Ne uitam uimiti la ele si ne intrebam in ce timpuri traim?!
“Si bicicleta unde e? ma intreaba un ofiter de la punctul de control remarcandu-mi casca de pe rucsac.
“ Ma asteapta in Spania! ii raspund zambind.
Ne luam rucsacii in spate si mergem spre sala de asteptare.
Ne asezam pe scaune intrebandu-ne: Oare la ce ora vom decola?
“Mami, dar mai trebuie sa stam mult? Dar cat mai stam aici? Cand ne urcam in avion?… in fata noastra o fetita de 5-6 anisori cocotata pe scaune .
“Imediat iubito, ii raspunde mama, o femeie tanara imbracata cu o pereche de pantaloni mulati, pantofi cu toc, geanta pe masura. Du-te la baie pana atunci!
“ Dar nu ma trece.
“ Hai du-te ca ai baut apa.
“ Dar unde e baia, mami?
“ Du-te cu ea, zise tatal care se intorcea de la baie. Stau eu cu bagajele.
“ Hai cu mami.
Ceilalti pusti care acum o ora daramau aeroportul in turele lor de alergare, stau obositi pe scaune. Unii dorm. Oamenii se uita disperati la ceas. 01.00. Degeaba, la check in coada inca e lunga.
“Ma scuzati, zice unul dintre ofiterii de la punctul de control, cred ca v-ati uitat un tricou verde pe banda.
“Eu?! il intreb contrariata stiind sigur ca nu am scos nimic din rucsac. Nici macar nu l-am deschis. Nu cred!
“E un tricou sportiv si credem ca va apartine. Haideti sa-l vedeti!
Pornesc dupa el si in acelasi timp derulez in minte filmul trecerii pe la punctul de control: Nope, nici o sansa sa fie al meu. Dar o plimbare nu strica.
Nu iesim din sala de asteptare si ne intersectam cu un domn care ducea in mana zambind tricoul cu pricina.
“ Era al dvs? intreaba ofiterul.
“ Da, l-am uitat cand am trecut pe acolo.
“ Imi cer scuze, spune ofiterul intorcandu-se spre mine, dar stiti casca de bicicleta, tricou sportiv….
“ Nici o problema. Bine ca s-a gasit proprietarul. Serviciu usor pe mai departe!
 “ Calatorie placuta!
Ii zambesc, dau din cap si ma intorc la locul meu.
“Tati, dar de ce tot mergi la baie? Te simti rau? Ti-e rau tati?
 “Lasa-ma in pace si vorbeste mai incet! ii raspunde nervos tatal.
 “Dar tati, ti-e rau? insista fetita. Mami, ii e rau lui tati?
“ Spune-i sa taca odata, ii spune tatal printre dinti mamei. Ia-o de aici!
Mama se apleaca la urechea fetitei si ii sopteste ceva indelung.
“ Tati iti merge burta?! Ti-ar trebui niste afine. Sa stii ca daca mananci afine nu mai ai probleme. Asa mi-a spus buni…
Tatal se ridica nervos si se indreapta spre baie. Ma uit spre iubitul meu si-i zambesc, cand aud din nou fetita:
“ Dar mami, mai stam mult aici? Cand ne urcam in avion?
“Imediat iubito, imediat. Uite! vezi acolo se vede avionul nostru. Da, cel cu beculete. Cand se deschid usile putem sa ne urcam in el.
“Dar de ce nu se deschid usile? Cand se deschid? Tati, ti-a trecut? Te-a lasat durerea de burta?
01.45
Se deschid usile. Autobuzele asteapta la usa imbarcarea oamenilor.
02.05
Ajungem in avion. Stewardesa ii explica unui vorbitor de limba spaniola ca nu stie de ce s-a intarziat atat imbarcarea. Nu compania lor s-a ocupat de formalitatile de check in. “Treaba romaneasca!” imi zic imediat in minte.
04.20- ora Spaniei
Zbor lin, presarat cu multe franturi de vise. Coboram din avion si ne indreptam grabiti spre statia de autobuz. 15 minute pana la urmatorul autobuz. Nu-i bai! Am ajuns, suntem in Spania! Sa inceapa concediul! Sa inceapa aventura!
Doua suflete, doi rucsaci mici si o casca de bicicleta se urca in autobuzul care-i duce pana in Plaza del Spania, Barcelona. De aici o iau la pas pana la autogara, inspirand emotionati aerul aventurii care li se asterne in fata.
Inca patru ore de calatorit cu alt autobuz pana in Pamplona. Ce-a fost mai greu a trecut! Ai ajuns la start! De-acum trebuie doar sa te tii de drum! imi spun in gand.
Il strang usor de mana si incuviintez din cap “ Sunt pregatita! Sa-i dam drumul!”. Imi raspunde la strangere si la gand cu un zambet larg de parca ar spune “ Asta e iubitica mea!”.
O ora mai tarziu ne ridicam bicicletele inchiriate de la curier si, printre masini si parcuri, cautam  Decathlonul. El isi ia o casca de bicicleta, ne mai cumparam doua bidoane de apa si cred ca asta a fost totul. Cert este ca am lasat aici bugetul nostru pentru o zi. Dar suntem fericiti. Am mai bifat ceva pe To Do list.

Ne luam dupa bunul simt al orientarii si incercam sa ajungem la Albergue Pelegrinos De Jesus Y Maria. Nu ne-a iesit din prima, dar prin bunavointa localnicilor mai putin vorbitori de limba engleza, ajungem la biroul info al orasului. Aici totul se lumineaza si aflam unde trebuie sa mergem si ce mai avem de facut inainte de a o lua la drum.

Ajungem la Albergue, pe o straduta ingusta aproape de catedrala. Ne cazam, ne cumparam credentialele (nu am gasit traducerea potrivita), ne lasam bagajele si bicicletele si o luam la pas prin Pamplona.
Dupa ce in sfarsit reusim sa cumparam o cartela cu date (nu fara peripetii, nervi si costuri suplimentare) incepem sa ne relaxam putin si sa ne bucuram de arhitectura orasului.

Admiram expresiile de durere si neputinta cioplite pe fetele barbatilor din monumentul coridei, forta taurilor care alearga probabil ca efect al aceluiasi sentiment de teama. Fac poze monumentului in timp ce el imi povesteste de drumul pe care se desfasoara corida. Ma intreb fara a intelege de ce ai participa la un astfel de eveniment. De ce ai fugi ca un nebun in fata unor tauri, rugandu-te sa nu te striveasca in goana lor?!

 

Ajungem in piata mare unde ne amestecam prin multimea de oameni si copii care vorbesc, rad si se joaca galagios. Un amalgam de culori si etnii peste care prezideaza portocaliul apusului de soare, revarsat pe o parte din cladirile foarte colorate din piaza.

 

 

Suntem fermecati, dar oboseala si foamea ne dau tarcoale.

Un bocadillo con jamon ne potoleste foamea. Eu imi las si pe a doua zi. Sunt rupta de oboseala si orice as face nu ma ajuta sa alung starea de rau care m-a cuprins, poate doar un somn bun.

28.08.2014 – Prima zi  – Pamplona – Los Arcos
5.30 am
Ne trezim inainte ca alarma telefoanelor sa sune. Fosnetul pelerinilor care se pregatesc de drum imi reaminteste unde sunt si de ce am venit aici. Deci asa incepe!
Ne ridicam, ne facem bagajele, mancam jumatatea de bocadillo ramasa de seara, ne pornim Strava. Suntem ok! Pregatiti de drum. Imi simt inima pulsand a nerabdare. Oare cum va fi?
Iesim pe straduta. Lumina felinarelor de pe strada sparge usor platosa intunericului din jur. “Buen Camino!” le uram celor doi pelerini care se converseaza despre drum in fata Alberguelui. Ni se raspunde cu un  “Buen Camino!” vesel, plin de speranta. Ii lasam pe cei doi in urma si incepem  vanatoarea de scoici, pedaland usor.
  18.40 – In sfarsit am ajuns la un Albergue: Casa Austria din Los Arcos. Pana el face dus, imi deschid jurnalul si ma reped sa scriu cat timp sunt inca sub povara evenimentelor:

It was tough! A inceput ca o joaca: prin intunericul noptii luminat doar de felinarele de pe stalp, gaseste scoicile imprimate sau prinse in dalele de pe drumul si trotuarul din Pamplona. La iesirea din Pamplona scoicile s-au transformat in sageti galbene desenate pe ici colo: stalpi, bordura trotuarului, semne de circulatie, copaci, ziduri. Intunericul ne-a inghitit cu totul.

Ajunsi pe dealurile din vecinatatea Pamplonei am admirat primele gene ale rasaritului. Un cer dungat, ce saruta usor cu buze portocaliu- rosiatice pamantul.

Atunci le-am zarit pentru prima data pe pamantul Spaniei. De un negru albastrui, pudrate usor cu roua, zemoase, dulci ma imbiau ispititor. N-am putut rezista! M-am oprit si mi-am luat prima portie de vitamine in dimineata aceea. Un pumn de mure coapte si urcusul nu mi s-a mai parut urcus. Eram ca un copil care doar mustaceste dupa ce a mancat pe ascuns din cornuletele cu gem ale bunicii. Eu n-am mancat pe ascuns, din contra am strigat bucuroasa de descoperirea facuta: “ Mure! Trebuie sa ma opresc!”

Si era doar undeva in jur de 7.00. Cararea se deschidea in fata noastra, soarele se ridica si el incetisor pe cer, alungand intunericul. Serpuind, cararea ne ducea pe drumuri laturalnice urcand si coborand delusoare. La inceput!  Apoi delusoarele s-au transformat in dealuri inalte si abrupte, de eu puteam sa jur ca sunt munti. Incet, incet euforia drumului a lasat loc urii pentru urcari, pe care o simteam si in primele zile de bicicleala. Nu eram obisnuita cu bicicleta, schimbatorul functiona exact invers fata de cel al bicicletei mele,  in loc sa schimb viteza intr-o treapta inferioara, inevitabil treceam intr-una superioara exact cand panta devenea si mai abrupta. “Shit! suieram printre dinti, oprindu-ma. Ma dadeam jos si de nervi si mai ales ciuda, ma chinuiam sa o imping in sus pe panta. Frustrarea de a fi depasita de pelerinii pedestri, oboseala de la impinsul bicicletei, care era mai grea decat cea de acasa, broboanele de transpiratie care mi se adunau pe fata nu faceau decat sa puna paie pe foc. “ Puii mei, in ce m-am bagat!?! Jesus, ce o sa fac concediul asta? O sa imping bicicleta asta 900 de kilometriiiii?! Cam asa imi zburau gandurile prin minte, urmate de “ Calmeaza-te! O sa incepi sa plangi! Asta vrei!? Lasa ca o sa treci tu si peste asta!.“Puii mei, dar nu puteau si pelerinii astia sa mearga pe drumuri mai drepte? Fir-ar sa fie, iar m-am lovit in pedala! Ufff, ca-mi vine sa zbier!
“Buen camino!” imi spune un pelerin care ma depaseste. “Buen camino!” ii raspund zambind, inghitandu-mi furia si lacrimile.
La fel ii zambesc si lui cand vine sa ma ajute cu bicicleta.
“De ce nu ai ramas sa te odihnesti putin sus? Veneam si eu incet, il intreb in timp ce el imi ia bicicleta si o impinge mai departe.
“Cum sa nu-mi ajut iubitica?! Imi raspunde el cu un zambet larg pe fata. Ochii ii stralucesc de bucuria aventurii.
 Gata cu toate lamentarile astea! Daca nu te poti bucura pentru tine si pentru ceea ce traiesti, atunci bucura-te pentru el. Uita-te la el ce bucuros e! Uita-te cum radiaza de fericire! Si tu, ahhh! Sa nu te prind ca zici ceva!, imi certam mintea cea croncanitoare.
I-am zambit din tot sufletul si am inceput sa ma uit in jur. Mori de vant(centrale eoliene de fapt, dar imi placea mai mult sa le spun mori de vant) de jur imprejurul nostru, case indepartate, un verde trecut,  de vara tarzie, pelerini cu rucsaci cat jumatate din ei in spate, un soare jucaus pe cer si el impingandu-mi bicicleta. Am inspirit adanc mirosul de iarba coapta, am zambit si i-am soptit universului ”Sunt recunoscatoare ca am ajuns aici! Sunt recunoscatoare ca am aceasta bicicleta, astfel coborarile vor fi mai frumoase si mai usoare! Sunt recunoscatoare pentru el! Mai ales pentru el! Multumesc!

In varf , ne astepta monumentul realizat de sculptorul Vicente Galbete : “Unde calea vantului se intalneste cu cea a stelelor”. O reprezentare a evolutiei pelerinajului in drumul catre Santiago.

 

 

In fata ni se asterneau 550 de kilometri pana in Santiago. Asa ne spunea indicatorul. Popas scurt, niste poze, putina apa si mergem mai departe spre Puente de la Reina.

Coborare spectaculoasa, dar nu foarte usoara. Mergem cand pe bicicleta, cand pe langa, in functie de drum si de puterile fiecaruia.

Ajungem in Puenta de la Reina, un orasel micut medieval, cu case de piatra, cu strazi pavate, si mai ales cu podul acela romanic peste raul Arga. Parca ai intrat in alta lume. La coborarea de pe pod ne intalnim cu un pictor care incerca sa absoarba frumusetea acelui loc cu varful pensulei lui pentru a o stoarce, apoi, pe panza. Incet, incet frumusetea locurilor ma transforma. Uit de toate frustrarile mele si pedalez fericita mai departe.

 

O urcare abrupta, un pumn sau doi de mure coapte, o coborare dificila, inca o sageata galbena pe un stalp, pelerini singuratici, o cismea cu apa semirece, grupuri vesele de pelerini si drumul ne duce pana in Estrella.
14.00 Foamea ne-a ajuns incet (pe mine mai incet decat pe el) si ne oprim la un supermarket. Ne luam: cate o nectarina, suc energizant, niste placintele cu dovleac, crema de soare si cam atat. In parcare, cautam umbra unui copac, ne asezam pe jos si ne servim pranzul.
14.45 Mergem mai departe. Iar urcare! Disperarea si frustrarea m-au ajuns din urma: e ora doua si nu am facut decat vreo 40 de km. De la 6.30 dimneata! Ce naiba se intampla?! E drept ca nu suntem pe drumuri drepte si asfaltate  cum au fost cele de langa Balaton cu vreo doua saptamani inainte, unde faceam 50 de km in doua ore, dar totusi…. Au trecut 8 ore de cand suntem pe drum!!! Incep sa ma doara toate si mai avem inca cel putin 30 de km pana la Los Arcos, oprirea noastra de azi. Si e cald, si rucsacul mi-a facut o rana in spate. Si iar urcam!

Dupa vreo 10 minute de biciclit ajungem la Muzeul Vinului.( Zambesc. Drumul asta! Cand crezi ca nu mai poti iti tranteste ceva de genul acesta in fata si uiti tot ce ce a fost greu inainte.) Aici doua robinete te imbie sa bei: vin sau apa? Alegerea iti apartine. Esti atentionat ca esti filmat de o camera care transmite live pe net, si ti se aminteste ca te afli pe un drum al pioseniei. Comportamentul tau ar trebui sa reflecte asta. Altfel spus: te invitam sa ne bei vinul, dar nu abuza. Nu-ti uita calea!:-P

Luam cate o gura din vinul rosu care curgea la primul robinet. Cam tare si sec pentru acel moment. Ne spalam bidoanele si bem apa. Multa apa.
15.15 Deasupra muzeului e un parc. Iarba verde si umbra copacilor ne invita la popas. Ma priveste sugubat si ma intreaba:
“Stii ce imi vine sa fac acum?
“ Nu-mi spune! ii raspund razand.
“ Sa dorm!
“ Nu pot sa cred! Aici?!
“Da, uite acolo pe iarba. Doar 10 minute.
“Dar mai avem atat de mers, si e deja trecut de trei!
“ Doar 10 minute. Pe tine nu te dor picioarele?
“ Ba da, dar…
“ 10 minute si tu poti sa te  dai cu crema pe picioare.
M-am lasat convinsa. Ne-am intins pe iarba, m-am dat cu Tiger Balm adus de sora mea din Hong Kong. Miroase tare a mentol. Incalzeste  si racoreste in acelasi timp. Ma las furata de ciripitul pasarilor, de adierea usoara a vantului si ma amuz de sforaitul lui usor. Oare cei care trec pe strada il aud? Cele 10 minute se fac o ora. Il trezesc si ne pornim din nou la drum.

Inca o urcare. Ultima pe ziua de azi, dar parca si cea mai grea. Ma infurie faptul ca perechea de italieni pe langa care am trecut undeva la baza dealului ne-au depasit, iar ritmul lor de mers nu pare a fi intrerupt sau deranjat de caldura de afara, de panta dealului sau de greutatea rucsacilor din spate. Uff, poate era mai bine pe jos!

 

Gandul acesta dispare imediat ce incepem sa coboram. Dar ce coborare!!! Lunga de kilometri buni, aproape ca nu mai trebuie sa pedalezi. Vantul caldut imi sulfa din fata, alungandu-mi toate fricile si toate frustrarile din ziua aceasta. Buzele mi se deschid intr-un zambet larg pana la urechi. El e undeva in spate! Doamne ce bine e! In fata noastra dealurile si vaile se impletesc intr-un tango rapid. Mai avem vreo 14 kilometri. Dar nu mai conteaza. Sunt libera, usoara ca o pana si jur ca in jurul meu se aude El Condor Pasa!  Mai am putin si zbor pe o pala de vant. E atat de bine!
Am ajuns in Los Arcos. Stradute inguste ni se deschid in cale. Cautam un Albergue anume, dar este plin. Incercam la un altul. Plin si acesta. Ne intoarcem la Casa de Austria, pe langa care trecusem mai inainte. Yupy, gasim locuri libere! Ne parcam bicicletele, el face un dus, eu scriu in jurnal.
19.20 – Los Arcos: Fac si eu dus si iesim in oras sa mancam. Stim exact unde vrem sa mergem: am zarit meniurile cu coada ochiului cand cautam cazare, iar piata in care se aflau terasele era pe gustul nostru: mica, intima, inconjurata de cladiri vechi si o biserica.
Intr-o spaniola romaneasca intreb daca ne putem aseza. Refuzam meniul obisnuit in timp ce ne asezam, spunandu-i ca vrem meniul pelerinului. Ne alegem cate o salata ca starter si fiecare altceva ca felul principal si desert. Vin sau apa? Mai intrebi?! 🙂
Vin! raspund imediat.
Ne serveste o tanti usor durdulie, foarte vesela, cu replici pregatite de fiecare data. Ne aduce vinul, o carafa plina de vin doar pentru noi doi: un vin rosu, usor, de masa.

Ma uitam in jurul nostru in timp ce-mi amorteam setea cu vin. Lumea din piata era impartita in doua: turistii asezati la mese, unii mai galagiosi, altii mai linistiti si spaniolii care se grabeau la slujba de seara. Ma uitam in special la doamnele spanioloaice, foarte cochete, imbracate frumos, accesorizate cu bijuterii mai mult sau mai putin colorate, machiate si coafate. Erau femei intre 30 si 80 de ani, toate foarte ingrijite. Ma uitam in special la cele mai in varsta si nu puteam sa-mi ascund admiratia: tremura carnea pe ele cand paseau, dar nu le lipseau bilele colorate ale margelelor de la gat, fardul din obraji si parul coafat. Fara sa vreau gandul mi-a zburat la bunica mea: haine inchise la culoare, machiaj cred ca nu a purtat nicioadata, parul lung si alb strans intotdeauna intr-un coc sub nelipsitul batic negru.”Nu se cade draga bunicii,”imi zicea ea ” femeie batrana sa poarte haine colorate! Ce-ar zice lumea?!”

Murmurul turistilor de la mese este acoperit de vocile vesele si galagioase ale spaniolilor iesiti de la slujba. Stateau adunati in fata usii bisericii si sporovaiau tineri cu batrani atat de familiar incat am crezut ca erau membrii aceleiasi familii. Dar nu, erau doar consateni.
Incalziti de vin, molipsiti de galagia vesela a spaniolilor, parasim terasa. Vizitam biserica si imprejurimile pietii. Ma simt recunoscatoare: a fost o zi plina de emotii si ganduri mai mult sau mai putin pozitive, dar am reusit. Am reusit sa parcurgem limita de minim 70 de km pe zi, pentru a ne incadra in graficul pregatit de acasa. Si suntem aici, in Los Arcos, plimbandu-ne la brat, bucurandu-ne in tacere de gustul dulce-amarui al zilei care se asterne la poalele noptii.
Vinul  si oboseala spun ultimul cuvant. Adorm visand ultima parte a drumului din acea zi. Vantul caldut imi mangaie bland fata in timp ce ma poarta pe aripile lui undeva departe, departe…


0 thoughts on “El Camino de Santiago”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *